Soseaua se incolaceste prin padure. De fapt, nu e sosea, e mai mult o transee. Doar urmele de asfalt iti aduc aminte ca te afli pe un drum judetean. Dupa o vreme, ies la lumina. Nu e tipenie de om. Pina si copacii cresc piperniciti, de parca planul urbanistic al comunei ar specifica sa nu creasca mai inalti decit oamenii.

Despre cum incap oamenii intr-o statistica

In centrul comunei Valea Ursului, zarva mare. Care adunati in fata postei, care atenti la muncitorii care monteaza un baner electoral pe stilpi. Toate acestea, sub privirile primarului Viorel Smerea. Stau de vorba putin in fata primariei - o primarie noua, cu sistem video de supraveghere. Statistica e simpla. Cele cinci sate ale comunei numara in total aproape 4.200 de suflete, din care aproximativ 1.000 sint plecate in strainatate, majoritatea in Italia sau Spania. Media de virsta a locuitorilor e undeva intre 45 si 50 de ani. Cel mai batrin sat e Muncelul de Jos, iar in satul Bucium 90% din locuitori sint rromi. Afaceri nu prea sint, doar mici magazine mixte ori baruri. "Toata lumea se bazeaza pe agricultura. Avem doi investitori mai importanti, Adrian Porumboiu - care are vreo 300 de hectare, si un austriac - decis sa investeasca tot in agricultura. Acuma, cel mai important program pe care-l avem este pentru canalizarea si alimentarea cu apa a comunei, in valoare de 84 de miliarde", spune primarul Viorel Smerea. Privirea imi e atrasa de o veverita. "Ai vazut-o? Le-am facut custi in copacii din fata primariei. Le mai aduc nuci", marturiseste primarul. Eu nu prea stiu unde sa ma uit, la custile verzi ori la camera de supraveghere.

Afacerea "Afisul"

"Cum ajungem la Giurgeni?", intreb un copil pe bicicleta. "Pai, o luati la vale tot inainte", imi raspunde el. Are tricou cu Dica. "Esti stelist?", il trag eu de limba. "Nu, l-am primit de la ajutoare", imi raspunde sincer baiatul, impingind scrisnit la pedale pina dispare intr-un nor de praf. Drumul e cum nu se poate mai prost. Un amestec ciudat de pietris, asfalt si pamint. Acelasi amestec, de-o parte si de alta a strazii. Din loc in loc, peisajul cu case cochete este intrerupt brusc de case de chirpici intr-o rina. Miroase puternic a balegar si usturoi. Strazile sint pustii. In mintea mea bat pariu ca voi vedea mai putini oameni decit degetele mele de la miini si picioare. Pina la manastirea Giurgeni am intilnit opt oameni, din care trei isi faceau veacul pe terasa unei crisme. "Domnu', daca vreti va lipesc eu afisele! Dai si mata cit crezi!", imi striga unul dintre ei, dupa ce a supt din sticla de bere. Putinii oameni pe care ii intilnesc merg pe mijlocul strazii. Se dau cu greu la o parte, de parca mi-ar face un favor. Aia e lumea lor, strada lor, caii lor, darimaturile lor.

Maruntaiele lui Dumnezeu

Spre Muncelul de Jos, drumul inceteaza sa mai fie drum. E un fel de fisie, ca pelincile murdare ale unui nou-nascut. Acum inteleg de ce i se spune Muncelul de Jos. O borna kilometrica pe care nu scrie nimic, o troita intr-o pustietate asurzitoare, apoi cobor undeva, parca in maruntaiele pamintului. Totul e incremenit in sat; si femeia care scoate apa pare ca nu se misca. Nu stiu incotro ma indrept, pina si afisele de pe stilpi cu candidatii la primarie au disparut. Acum inteleg si rolul afiselor. Cu cit sint mai multe, cu atit iti dai seama ca esti mai aproape de centrul satului. Dar Muncelul pare sa n-aiba centru. Aceeasi incremenire, pina ajung la o biserica prabusita.

Dintr-o curte se itesc doi copii. Ii intreb ce e cu biserica. "A, s-a prabusit cind a fost cutremurul ala mare, in '77, si s-a mai prabusit o data, acu' un an sau doi, cind a fost un alt cutremur la noi. Acuma e locul nostru de joaca", spun, mindri nevoie mare, pustanii. Ii intreb cind a fost construita biserica. Baietii ridica din umeri, intreaba la rindul lor pe mama. In curte, linga un morman de moloz, sta priponit un porc negru. Acoperisul a cedat, iar in interior au crescut niste nuci pina aproape de capriori, unde se mai vad fetele sterse ale unor sfinti.
"Da' ce, vreti s-o reparati?", intreaba un pustan. "A venit si cineva de la Episcopie si s-a uitat. A, sinteti de la teveu? Daca ne cataram in turn, ne filmati si pe noi? Mai la vale e o biserica de lemn veche de o suta de ani", spune, secretos, unul dintre baieti. Mai la vale, o bisericuta de lemn si un cimitir. Putine cruci, dar, oricum, mai multe decit oamenii pe care i-am intilnit prin sat."Nenea, ne dati si noua de-o inghetata?", imi fac semn cu mina doua fete care se intorc de la scoala.

Seara pe deal, Bucium-ul suna cu jale

Dupa un kilometru, asfaltul se termina brusc si urmeaza iar sa cobor pe un drum pietruit. Satul Bucium e la fel de pipernicit. Imi vine iar in cap planul urbanistic al comunei care pare ca ii obliga pe sateni sa aiba case numai din chirpici si valatuci. De dupa fiecare gard apar sateni curiosi. O casa aproape darimata e plina cu afise electorale. Miroase a grajd. Ma apropii de un barbat zdrentaros si-l intreb daca i-a ajutat cu ceva vreun candidat. De dupa casa, de dupa lemne, apar inca vreo zece oameni, femei si copii. "Nu ne-a ajutat nimeni cu nimic, domnu'... Nu vedeti cum stam? Da’ cind e alegerile?". Un tinar, imbracat mai de Doamne-ajuta, le face semn sa nu se intinda la vorba cu mine. Doua-trei case mai rasarite, in rest bordeie. De termopane nici nu poate fi vorba. Doar nelipsitele "parabolice". E amiaza. In soarele arzator, o batrina molfaie niste grisine de la „privatizare“. Un ciine se autoserveste dintr-un cos de gunoi. "Da' ce vreti de la mine? Io is batrina si nu-s mearsa la scoala", spune batrina, stringind in brate un bidon de Cola. Sub soarele care incepe sa-mi coboare de deasupra crestetului, fetele zimbitoare ale candidatilor ma privesc lucind de pe toate gardurile. Zimbete largi, europene, pentru alegatorii ingramaditi intre pereti din chirpici.